Calaul

Calaul prin grai de vant reveni in resemnare
Si sunetul ploii din lacrima omului avea insemnare
Ca la inima ofilita de dor si atragerea in Eu
Nu-i mai trebuia decat o sabie, inima sa o aplece in portmoneu.
Si plangeam, dar cu lacrimi nestiute
Ca eu vedeam adevarata durere etalata doar pe frunte
Nu pe burta, buze, pometi ori cute
Iar in sangele agil de boala, descopeream secrete-n cuvinte.
Pasul pieirii acum imi era tot mai aproape
Sanul indatorarii il simteam imprimat pe pleoape
Si ochii nu-mi priveau decat negru ori gropi
In care mi-i simteam, nu albastrii, doar orbi.
Dur calaul din spatele biciului cu tais gri
In care inima lui pulsa doar moartea din cei vii
Si isi desena pozitie de spaima
Dar calaul se opreste pentru o ascutire spontana
Al sabiei tais, in care eu imi priveam chipul de pomana...