Iubito...

Pașii mei, îmi spun că eu pășesc,
Deși nu simt, mă grăbesc.
Dar tu din colțul tău, ochii tăi în ai mei oglindesc,
Și îți spui; rău sau bine, chiar nu deosebesc.
Prin atâta timp și vreme am început sa gonesc,
Să caut un răspuns, să te înveselesc,
Dar un ego, ce nu eu îl urzesc,
Răsare binedispus și bisericesc.
Ai crede că am venit să te cuceresc,
Însă iubito, eu vreau sa te descopăr,
Nici cum să te asupresc.
Iar în mintea mea, de pe acum zăresc,
Cum cu inima cioplesc,
Zei și spirite cu care am să îți zâmbesc,
Căci tu, din tot ceea ce rostesc
Nu înțelegi nimic, poate doar ceva nefiresc.
Și zile, și nopți am încercat sa te deslușesc,
Pe când din enigma ta, tot ce pot sa unesc,
Sunt decât gândurile mele și doar le privesc.
Eram agitat, un zbucium pământesc,
Emoționat, imposibil sa greșesc.
Am continuat așa să pășesc,
Până ce m-ai sărutat, contrar omenesc,
Nu am orbit ci am început să cresc.
Iubito, îți șoptesc
Că și ziua și noaptea eu ție mă potrivesc,
Cum tu noaptea cerul îl luminezi ceasornicesc,
Așa eu ziua, în uimire și cuvânt te amintesc.

Liberul arbitru

Am văzut că dacă este cineva să te înțeleagă, o va face fără efort; și am văzut și inversul.

Am văzut că dacă nu vrei să accepți un lucru, nu îl accepți sub nicio formă, de orice valoare.
Am văzut că orice lucru ai poseda pe pământ, nu ajunge sa te împlinească și la sfârșitul vieții rămâne dorința de auto-dăruire.
Am simțit cum Dumnezeu, prin alegerea mea, mi-a purtat cuvintele și pașii.
Am văzut o lume pustie, în inima de acum; însă în aceeași am văzut și inversul.